Gestul lui Mihai Bordeanu la masa rotundă cu jurnaliștii nu a fost improvizație. A fost o decizie calculată, discutată înainte cu consilieri de la Paris — semnul că un director executiv al unei mari corporații și-a epuizat argumentele locale.
Bordeanu nu s-a plâns de lipsa de bani, nu a cerut facilități fiscale sau ajutor de stat. A cerut predictibilitate: o curbă de competitivitate clară până la finele anului 2030, cu jaloane clare. Cererea asta nu costă bugetul, dar tocmai de asta România nu poate oferi.
Problemele sunt cunoscute și durabile. Costul energiei, infrastructura (autostrăzi și căi ferate rămân insuficiente), calendarul programelor publice — toate se compară într-un tabel cu Tanger, Bursa și Novo Mesto. Iar România pierde.
Marea eroare a fost din 2006, când Carlos Ghosn a ales să rămână la Mioveni, iar Craiova a ajuns la Ford. Azi, Craiova produce mai mult decât Mioveni. România a pierdut șansa de a avea două uzine la capacitate maximă — avantaj care ar fi schimbat totul pentru următoarele două decenii.
Obiectivele lui Dacia la Mioveni sunt în pericol. Uzina nu mai are un model nou pe care să îl aștepte în producție. Discuția nu mai e despre al treilea model, ci despre confirmarea următoarelor generații de Duster și Bigster.
În 27 de ani sub Renault, Mioveni a fost mereu în așteptarea unui proiect. Azi nu mai e. Uzina nu se va închide ușor — e prea scump și administrativ complex — dar poate muri pe ușor, reducând producția la niveluri simbolice, cum s-a întâmplat la Busan.